Amintiri. de Rabindranath Tagore

traducere din bengali

Introducere

Cine oare pictează tablouri din viaţă pe pânzele amintirii? Oricine ar fi, el nu face decât pictură. El nu stă cu pensula în mână pentru a imprima exact tot ce se întâmplă, ci îşi alege tema după bunul său plac. Micşorează lucrurile mari şi le măreşte pe cele mici. Nu ezită să aducă în faţă cele petrecute mai demult şi să pună în spate cele întâmplate mai recent. Drept vorbind, el este artist şi nu istoric.
Se deapănă şirul întâmplărilor existenţei noastre pe planul exterior al vieţii şi în acelaşi timp se desenează o serie de tablouri pe cel interior. Cele două planuri sunt legate dar nu sunt aceleaşi.

Nu totdeauna avem răgaz să ne uităm la tablourile din interiorul nostru. Doar din când în când aruncăm câte o privire asupra unuia sau altuia. Mare parte a lor rămâne, totuşi, în întuneric, fără ştirea noastră. Mă întreb ce l-o fi pus pe artistul din înăuntrul meu să picteze necontenit şi unde îşi va expune operele când îşi va termina munca.

Acum câţiva ani am fost rugat să-mi scriu autobiografia; atunci m-am interesat de această galerie de artă. Crezusem că voi face o ispravă adunând câteva materiale obişnuite. Dar după ce am intrat în acea cameră plină de picturi, mi-am dat seama că istoria unei vieţi nu se află în memoria insului. Picturile interioare sunt opere originale ale unui artist necunoscut şi nevăzut. Multiplele lui culori provin din propria lui magazie, fabricate de el însuşi. Creaţia sa nu oglindeşte viaţa sa exterioară. Deci ceea ce s-a păstrat pe acele pânze nu are nici un folos ca document.

Căutarea materialelor istorice în magazia amintirilor poate fi cu totul zadarnică, dar picturile în sine au un farmec. Acel farmec se împrăştia asupra mea şi mă prindea pasiunea de a le privi. Drumurile pe care le străbaţi şi hanurile în care înnoptezi în timpul călătoriei nu-ţi par tablouri când eşti în mers. Atunci ele sunt prea utile şi prea reale pentru a deveni artă. Dar după ce ai ajuns la capătul drumului şi nu mai ai nevoie de ele, le poţi privi ca pe tablouri. Dacă în amurgul vieţii tale te opreşti în pragul unei case de odihnă şi te uiţi la toate oraşele, câmpiile, râurile şi dealurile pe care le-ai lăsat în spate, ele se integrează într-un tot şi în lumina obscură a asfinţitului apar ca un vast tablou. Astfel, când am avut un răstimp să mă uit înapoi, o singură privire mi-a fost de ajuns ca această panoramă să-mi capteze întreaga minte.

Oare curiozitatea ce mi se trezise îşi va avea rădăcina în ataşarea firească la propriul meu trecut? Este imposibil să nu existe o asemenea ataşare. Dar afară de aceasta, tablourile ca atare aveau propria lor atracţie. [...]

Amintirile mele nu conţin nimic ce merită să fie păstrat pe vecie. Dar nici literatura nu se întemeiază totdeauna pe importanţa subiectului tratat. Lumea preţuieşte o scriere când autorul reuşeşte să-i facă pe alţii să simtă ce a simţit el. Dacă el poate să exprime prin cuvinte ce se află în formă plastică în mintea sa, acea scriere este demnă de a fi încadrată între operele literare.

Tablourile amintirii, pe care le voi prezenta aici, sunt asemenea materiale literare. Vă veţi înşela dacă le veţi socoti măcar un efort pentru a scrie o autobiografie. Din acest punct de vedere, lucrarea de faţă este cu totul imperfectă şi inutilă.

"Cântecele dimineţii"
[...]

De la malul Gangelui mă mutai la fratele meu Jyoti, care locuia atunci împreună cu soţia sa în Str. Sadar nr.10, aproape de muzeul Chowringhee (centrul Calcuttei -n.n). Scriam puţin câte puţin romanul Piaţa Doamnei şi câte o poezie pentru Cântecele serii. Deodată se întâmplă o nu-ştiu-ce răsturnare în mine.

Cu câteva zile înainte de acel eveniment, stăteam într-o după-amiază pe balconul casei părinteşti din Jorasanko. Lumina palidă a sfârşitului de zi se contopea cu razele soarelui în apus. Această înserare îmi păru deosebit de frumoasă. Se înfrumuseţaseră şi zidurile caselor din jur. Mi se păru că se ridică subit un văl al neînsemnării de pe faţa preacunoscutei lumi. Oare era numai un farmec împrăştiat de amurg? Nu cred. Înserarea pătrunsese în mine însumi şi mă învăluise în ea. În lumina zilei, eul meu era prea vădit, acoperind totul şi amestecându-se cu tot ce vedeam şi tot ce auzeam. Acum, din cauza îndepărtării sale, lumea apăru în propriu-i aspect. Departe de a fi nesemnificativă, îmi dădui seama că ea e frumoasă şi plină de fericire. De atunci, încercam din când în când să mă îndepărtez de mine ca să priviesc lumea ca un spectator. Mă copleşea o nemaiîntâlnită bucurie. Ţin mine că încercasem într-o zi să-i explic unei rude cum se cuvine să te uiţi la lume ca s-o poţi cunoaşte şi totodată să ieşi din tine. Ştiu bine că n-am reuşit deloc. În zilele acelea am câştigat încă o experienţă pe care n-am uitat-o nici până acum.

La capătul străzii Sadar se vedeau nişte copaci, care aparţineau probabil grădinii unei şcoli. Într-o dimineaţă, ieşii în balcon şi mă uitai la ei. În clipa aceea soarele răsărea printre frunzişurile lor. Stând cu privirea fixă asupră-le, deodată îmi păru că o perdea se ridică subit de pe ochii mei. Văzui întregul univers scufundat într-o glorie inexprimabilă, simţii că valurile frumuseţii şi fericirii unduiau pretutindeni. Luminile universului pătrunseră prin toate straturile tristeţii din mine şi-mi luminară întregul suflet. În ziua aceea, poezia Trezirea Izvorului ieşi din mine chiar ca un izvor şi curse spontan. Scrierea se termină, dar nu căzu cortina pe chipul fericit al lumii. Nimeni şi nimic din lume nu mi-a mai rămas nedrag.

În ziua aceea sau a doua zi se întâmplă ceva ce mă uimi. O cunoştinţă obişnuia să vină la mine din când în când. Mă întreba mereu: "Domnule, dumneata l-ai văzut pe Dumnezeu?". N-aveam încotro decât să recunosc că nu l-am văzut. Atunci el îmi spunea: "Să ştii că eu l-am văzut". Dacă îl întrebam: "Şi cum arată?", răspundea: "Furnică sub ochii mei". Nu poate să-ţi facă nici o plăcere să discuţi lucruri serioase cu un asemnea om. Mai ales, atunci când rămâneam mereu într-o sincopă de scris. Dar nu-i puteam interzice venirea, pentru că era cumsecade. Îl toleram.

Acum când veni el într-o după-amiază, îl pofti călduros. Parcă masca de om prost şi ciudat căzuse de pe faţa sa. Omul care m-a bucurat şi pe care l-am primit cu drag era eul său lăuntric. El nu se deosebea de mine, era înrudit cu sufletul meu. Simţii o profundă fericire, când văzui că prezenţa acestuia nu mă mai deranja, nu-mi mai părea dintr-o mreajă a iluziei; până acum mă chinuisem fără nici un motiv şi nici un rost judecându-l după aparenţa sa exterioară.

Începui să stau îndelung pe balcon şi să mă uit la stradă. Gesturile şi mersul oamenilor, trupurile şi chipurile tuturor celor ce treceau, fie hamal fie mucnitor, îmi păreau uimitoare. De parcă fiecare curgea ca o undă pe marea creaţiei. Eram obişnuit din copilărie să văd numai cu ochii; acum începui să văd cu întreaga mea conştiinţă. Dacă treceau doi tineri râzând, povestindu-şi şi ţinându-se de mână, nu mai puteam să cred că aceasta era doar o inepuizabilă sursă de bucurie izvorâtă din frumuseţea şi profunzimea impenetrabilă a creaţiei.

Niciodată nu observasem diversitatea mişcării manifestate de corpul uman în timpul muncii. Acum o melodie a mersului uman începu să mă cucerească din clipă în clipă. Nu-l mai vedeam pe fiecare om ca pe o entitate separată, ci vedeam omenirea în întregime. În fiecare clipă viaţa mişună pe tot globul - miliarde de oameni se mişcă în diferite localităţi cu diferite treburi pentru diferite nevoi - asistam la o uriaşă mişcare compusă din mişcările tuturor oamenilor de pe pământ şi întrezăream un dans măreţ al frumuseţii. Amicii râd, mama îşi dezmiardă copilul, vaca îşi linge viţelul - toate acestea închid în sine o nemărginire incomensurabilă, care începu parcă să mă doară cu loviturile uimirii.

Dacă atunci am scris:
"Nu ştiu cum s-a deschis inima mea,
Lumea se îmbrăţizează-n mine",
aceasta nu era nici o exagerare a fascinaţiei poetice. Într-adevăr, n-aveam puterea să exprim ce gândeam.
Trecui câtva timp printr-o stare de fericire copleşitoare. Apoi fratele meu şi soţia sa vrură să meargă la Darjiling şi mă invitară să-i însoţesc. Invitaţia îmi prii. Îmi zisei: de pe vârfurile măreţe ale Himalayei voi putea să văd mai bine, să simt mai profund ceea ce văzusem într-o stradă aglomerată a oraşului. Cel puţin voi şti cum se dezvăluie Himalaya sub privirea mea nouă.

Dar casa aceea neînsemnată din Calcutta triumfa asupra Himalayei. Când mă urcai pe un vârf şi mă uitai de jur împrejur, îmi dădui seama că îmi lipseşte acea privire. Greşisem crezând că se poate câştiga ceva din exterior. Oricât de zgârie-nori ar fi vârfurile sale, "Regele mnţilor" n-are nici o putere de a dărui, iar cel care ştie să dea poate să te facă să vezi întregul univers într-o clipită, chiar în îngustimea unei străduţe.

Mă plimbai în pădurea de pin, mă aşezai lângă izvor, mă scăldai în el, stătui cu ochii aţintiţi la gloria "Vârfului de aur" ieşit din nori - dar nu găseai nimic acolo unde crezusem că voi afla totul cu uşurinţă. Nu mai vedeam ceea ce cunoscusem odată. Parcă văzusem o nestemată, acum deodată s-a închis caseta şi nu mai văd decât capacul. Dar decorul casetei nu mă mai putea înşela, nu mai greşeam crezând-o goală pe dinăuntru.

Cântecele dimineţii se terminară, dar rămase un subtil răsunet venit de departe. În Darjiling scrisesem o poezie cu această temă; o numisem Ecoul. Era atât de obscură şi neiniteligibilă, încât doi prieteni puseseră pariu s-o explice. Căutându-i sensul în zadar, unul dintre ei venise discret la mine ca să se lămurească. Nu am impresia că amărâtul tânăr câştigase pariul cu ajutorul meu. Singurul fapt îmbucurător era că nici unul nu-l pierduse şi nu fusese obligat să-i plătească celuilalt. Vai, cât de îndepărtate îmi păreau acele zile de claritate când compuneam versuri despre lotuşi şi lacuri.

Poezia nu se scrie pentru a explica ceva. Sentimentele caută să iasă din tine sub forma poeziei. De aceea te afli în încurcătură când vine cineva, ascultă o poezie, şi-ţi spune: "N-am înţeles-o". Ca şi cum ai mirosi o floare şi ai zice: "N-am înţeles nimic". Atunci n-am decât să-ţi spun că acolo nu-i nimic de înţeles, e doar un parfum. Atunci aud ca răspuns: "Bine, asta o ştim şi noi. Dar de ce, mă rog, un parfum fără nici un sens?". La una ca asta se cuvine să tacă din gură. Sau se poate spune într-un fel întortocheat, "Fericirea naturii se exprimă prin mireasma florilor".

Dar ghinionul constă în faptul că cuvintele cu care se scrie au sensurile lor. Tocmai de aceea, Poeţii sunt nevoiţi să recurgă la diferite mijloace, ritmuri de exemplu, ca să răstoarne convenţiile obişnuite ale cuvintelor, ale vorbirii, ca sentimentele închise în acele cuvinte să iasă la suprafaţă şi să le acopere sensurile pe cât posibil. Sentimentele umane nu sunt nici teorii, nici ştiinţe, nici nu reprezintă diferitele înfăţişări ale sufletului. Dacă vrei şi dacă e posibil, poţi îmbina cu ele vreo teorie sau ştiinţă, dar aceasta constituie partea minoră a poeziei. Eşti descurcăreţ, dacă poţi prinde peşte când traversezi râul cu un bac. Dar asta nu înseamnă că bacul a a juns barcă pescărească. Îl nedreptăţeşti pe bietul barcagiu dacă îl acuzi de ce nu vinde peşte în bac.

Poezia Ecoul este scrisă cu ani în urmă şi acum nu prea atrage atenţia cititorilor. Deci am scăpat să dau socoteală pentru ea. Bună, slabă cum este ea, atâta pot să afirm, că n-o scrisesem pentru a-i zăpăci pe cititori dinadins. Nici nu încercasem să filozofez în numele poeziei.

Un zbucium care se trezise în mine căutase să se exprime. Nu găsise nici un alt cuvânt decât "ecoul" ca să-l numească pe acela care îl cauzase şi căruia îi spusese:

"Ecoule,
parcă te iubesc,
parcă nu te iubesc decât pe tine!"

O melodie se iscă mereu din centrul universului. Ea se întâlneşte cu tot ce ne este drag, tot ce este frumos în lume, iar întorcându-se de acolo intră în sufletele noastre sub forma unui ecou. Iubim acel ecou în toate cele iubite şi nu le iubim ca atare. S-a şi văzut că odată ne fură nişte lucruri, pe lângă care am trecut altă dată fără măcar să le vedem.

[...]
Câteva poezii din Cântecele dimineţii se află în antologia poeziilor mele alcătuită de domnul Mohit Sen; sunt grupate sub titlul Ieşire. Ele reprezintă ieşirea mea din codrul inimii mele în lumea exterioară. De atunci viaţa mea a trecut, ca un drumeţ, prin multă bucurie şi multă tristeţe, în lumină şi prin întuneric, s-a întâlnit, încet, încet, cu universul, în diferite ipostaze, a cântat diverse melodii şi ritmuri. Şirul conştiinţei mele se va desfăşura în continuare între chinurile diversităţii şi în sfârşit va ajunge odată într-un întins nemărginit. Întinsul acela nu va mai fi un gest neprecizat ci va fi un adevăr perfect şi atotcuprinzător.

În copilăria mea avusesem o legătură firească şi strânsă cu natura. Fiecare cocotier din grădină îmi părea palpabil de real. Într-o zi, întorcându-mă de la şcoală, la ora patru după-amiază, văzusem norii denşi, albaştri şi încărcaţi cu apă, îngrămădiţi pe cerul din spatele casei. Nici până acum n-am uitat fericirea profundă pe care o simţisem atunci. În fiecare dimineaţă, îndată ce mă trezeam, bucuria vieţii lumii îşi trimitea chemarea în mintea mea ca spre un tovarăş de joacă, în miezul zilei întregul cer şi timpul se înăspreau sub arşiţa soarelui ca să mă facă să pribegesc în profunzimea lor, bezna nopţii îmi deschidea o uşă secretă spre o cale fermecătoare, care mă ducea în preafrumoasa lume a basmelor, "peste şapte mări şi treisprezece râuri" (formula obişnuită din basmele bengaleze -n.n.), scoţându-mă dincolo de hotarele posibilului. După aceea, când păşi în tinereţe, inima mea îmi ceru o altă hrană şi se rupse legătura vieţii mele cu natura. Această dorinţă neîmplinită începu să se învârtească în jurul inimii şi întreaga mea conştiinţă se închise în sine. Armonia întreruptă între mine şi natură din cauza cerinţelor imposibile ale sufletului bolnăvicios s-a exprimat prin durerea poeziilor din Cântecele serii. În sfârşit, nu ştiu cum deodată se sparse uşa aceea închisă. Atunci găsii din nou ceea ce pierdusem. Ba chiar şi mai mult, după o lungă despărţire o cunoscui mai bine decât înainte. Reuşită e acea întâlnire, când găseşti cu greu ceea ce odată găseai prea uşor. Reîntâlnirea mea cu lumea copilăriei mele în Cântecele dimineţii s-a apropiat mai mult de ea decât oricând. Astfel s-a terminat o fază a primului capitol din viaţa mea prin întâlnirea cu natura, despărţirea de ea şi regăsire.