A fost cu totul neaşteptat. În paginile unui manual şcolar am dat de o poezie care m-a captivat pe loc, chiar dacă n-am înţeles-o perfect. Cu ajutorul profesoarei mele, sub a cărei îndrumare urmam un curs intensiv de limba română la Universitatea din Bucureşti, am priceput-o. Sub ochii minţii mele s-a revelat o pădure de plopi din toamna târzie - un codru dezgolit de vegetaţie, părăsit de vietăţi. Un codru care stă la cumpăna pustietăţii între cromatica verii şi albeaţa iernii şi care se leagănă cu crengile la pământ. Se leagănă între vară şi iarnă, toamnă şi primăvară, gol şi plin, amorţeală şi freamăt, viaţă şi moarte, creaţie şi anihilare. El mi-a sugerat imaginea lui Siva Nataraja, regele dansului cosmic, care creează cu un pas şi nimiceşte creaţia cu pasul următor. Asemenea zeului indian, acel codru pare a fi veştejit, dar sub mantaua lui de goliciune ascunde o imensă potenţialitate, o nebănuită forţă de regenerare. Codrul, rămas singurel cu doru-i, probabil acelaşi dor nemărginit din care a izvorât lumea, m-a cucerit.
Sentimentul cunoscutei poezii eminesciene, inspirată din creaţia populară românească, îmi era prea apropiat pentru a-l considera străin. Dar limba în care era alcătuit corpul ei stătea ca o barieră între mine şi poet. Instinctiv am luat un creion şi am început să transplantez sufletul poeziei în solul limbii bengali, limba mea maternă. A ieşit un fragment liric în metrul tradiţional payar, cu versuri rimate, egale, fiecare cu câte 14 silabe. Nu se simţea nici o discordanţă cu spiritul gândirii indiene. Era o operaţie reuşită, în care nu se observa nici o cicatrice.
După întoarcerea mea în India, când posedam cunoştinţe temeinice de limba română, încercam să redau mesajul poeziilor lui Mihai Eminescu în bengali. Intenţia mea a fost să înţeleg spiritul poeziilor mai bine, să pătrund în profunzimea lor enigmatică şi ispititoare, să trăiesc zbuciumul prin care a trecut creatorul lor. O atare asimilare nu putea fi realizată decât în mediul limbii materne, limba în care am învăţat să gândesc. Traducerea lui Eminescu n-a reprezentat pentru mine un experiment artistic sau un exerciţiu lingvistic; ea a constituit o experienţă spirituală, o trăire lăuntrică, pe care nu ştiu cum s-o definesc. Lucram şi lăsam să treacă un an, doi, iarăşi reciteam originalele, descopeream alte substraturi, sesizam alte nuanţe, şi refăceam traducerile.
N-aveam la cine să apelez pentru un eventual control. În India n-a fost un altul care să fi ştiut limba română în calitate de filolog. Nu aveam nici măcar un dicţionar român-bengali, ceva care nu există nici acum. Dicţionarul român-englez îmi comunica prea puţin. Spiritul limbii române, ca şi al lui bengali nu se prea potrivesc cu cel al limbii ugleze. Dar tocmai aceste greutăţi mi-au adus deplina satisfacţie. Accesul meu la Eminescu a fost întru totul nemijlocit.
Au trecut zece ani până când am realizat o formă definitivă, care putea fi arătată lumii. Pe de o parte, mă simţeam vinovată de egoism, pentru că nu le împărţeam cu compatrioţii mei. Pe de altă parte, ezitam să fac un pas atât de îndrăzneţ. A traduce un poet inedit într-o limba îmbogăţită de marile spirite ca Rabindranath Tagore, a-l prezenta unui public critic şi exigent, aşa cum nu există în altă parte a subcontinentului, unor intelectuali cu o pregătire desăvârşită în literatura universală, era un act de curaj. M-am temut ca nu cumva notorietatea lui Eminescu să sufere din cauza neajunsurilor traducerii mele. În acest sens m-a liniştit un redactor cu experienţă de peste 30 de ani, care a parcurs manuscrisul. Aşadar, în august 1969 a apărut la Calcutta un volum cu 35 de poezii ale lui Eminescu, antume şi postume, tălmăcite în bengali, însoţite de o scurtă introducere în viaţa şi opera poetului. Volumul poartă titlul Eminescu: Kavita [1]. Am dobândit cinstea de a fi prima traducătoare a lui Eminescu în India şi poate a doua în Asia. După câte ştiu, până atunci Eminescu fusese tradus în japoneză.
Reacţia generală a fost uimirea de a întâlni idei şi sentimente atât de asemănătoare celor indiene la un poet străin. Mulţi au simţit asemănările sale cu sensibilitatea poetică a lui Rabindranath Tagore. Cineva a şi convins pe un compatriot, fără să-i arate cartea, că Mai am un singur dor a fost creaţia unui poet bengalez din secolul trecut, al cărui manuscris a fost descoperit în arhivele unei biblioteci. Când i-a fost destăinuit adevărul, păcălitul n-a fost dispus să creadă că atâta dragoste faţă de natură, acele motive pastorale precum talanga ar putea exista la un scriitor european.
Apariţia volumului a fost salutată călduros în presa din Calcutta. Îmi permit să citez din câteva recenzii. Într-o cronică succintă în săptămânalul literar Amrita (13.3.1970), poetul Krishna Dhar a observat: "Amita Ray a tradus un poet, care deşi a trăit acum o sută de ani, a trecut prin chinuri artistice asemănătoare celor ale unui om de astăzi. Traducătoarea şi-a însuşit subtilitatea şi frumuseţea limbii în care au fost scrise poeziile. Cursivitatea traducerii şi alegerea cuvintelor ne-a fermecat."
Prozatorul Parimal Goswami a scris în cotidianul Jugantar (31.1.1970): "Prin acest volum de poezie dintr-o ţară îndepărtată, traducătoarea a edificat o punte între două culturi, fapt pentru care literatura şi cultura noastră îi vor fi recunoscătoare."
În Amrita Bazar Patrika, ziar în limba engleză, criticul Nikhil Sen a făcut o mai amplă prezentare a lucrării (19.10.1969): "Opera lui Mihai Eminescu, o mare lume din care a fost publicată postum, i-a influenţat puternic pe scriitorii şi gânditorii care l-au urmat. [...] Versurile sale prezintă o îmbinare armonioasă a ideilor orientale şi occidentale. Poetul a fost profund impresionat de filozofia buddhistă. În acest sens ne referim la poezia Nirvana. [ ... ] Fără îndoială, Eminescu: Kavita este o contribuţie valoroasă în poezia bengaleză."
Cea mai obiectivă analiză a operei literare a lui Eminescu a fost realizată de istoricul literar prof. univ. dr. Devipada Bhattacharya pe marginea tezei mele de doctorat [2], susţinută la Bucureşti în 1975. În referatul său extern, prof. Bhattacharya a remarcat: "Mihai Eminescu, care din nefericire s-a stins din viaţă prea timpuriu, a fost înzestrat cu o îmbinare rară a intelectului şi intuiţiei de cel mai înalt grad. Datele sale biografice prezentate de Amita Bhose dovedesc clar că el a fost bun cunoscător al Vedelor, Upanisadelor şi al operelor lui Kalidasa. A fost profund impresionat de învăţăturile Upanişadelor şi de filozofia buddhistă. [... ] Eminescu reprezintă, după părerea noastră, o rară sinteză a lui Goethe şi Schopenhauer. Studiul comparatist întreprins de cercetătoare între Rabindranath Tagore şi Eminescu este izbitor de original şi înviorător."
Au trecut 20 de ani de când a apărut Eminescu: Kavita. Fireşte că ediţia s-a epuizat de mult. În lumina cunoştinţelor însuşite în această perioadă sunt în măsură să constat lipsurile şi defectele propriei mele traduceri. Simt nevoia de a scoate o altă ediţie adău¬gită şi revizuită. Dar acum mă încearcă o altă teamă. Cercetarea necesită distanţare de subiect, pe când traducerea cere o apropiere cât mai mare. Rămâne de văzut dacă cercetătoarea poate să se reconcilieze cu traducătoarea.
Note
1.Am semnat acel volum eu numele Amita Ray.
2.Teza mea de doctorat cu tema: Influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu a fost publicată cu titlul Eminescu şi India (Iaşi, 1978).