1 august 1991
emisiune radiofonică
Anul acesta se împlinesc 50 de ani de când Rabindranath Tagore s-a stins din viaţă. Deoarece marile spirite trăiesc în veşnicie, indienii nu aniversează zilele lor de moarte. Astăzi nu vă vorbesc în spiritul comemorării; doar vă prezint, pe scurt, evoluţia gândirii poetului despre moarte.
Tagore s-a născut la Calcutta pe data de 8 mai 1861. După ce a făcut ocolul lumii, a creat opere artistice de toate genurile literare, precum şi în muzică, pictură şi coregrafie, a înfiinţat o universitate, a format generaţii de oameni de cultură, într-un cuvânt, a determinat destinul cultural al Indiei, s-a stins în oraşul natal pe data de 7 august 1941. Aflăm din cartea Nirvana a doamnei Pratima Devi, nora poetului, că a trăit câteva zile în neştiinţă şi că în clipa morţii s-a trezit; cu toată puterea şi-a atins fruntea cu mâna dreaptă în gest de salut; apoi a trecut în eternitate.
Spusese mai demult într-o poezie - "Când voi pleca pentru totdeauna, Te voi saluta şi Îţi voi spune că viaţa mea a fost fericită, pentru că Te-am iubit pe Tine". L-a iubit pe Creator, a iubit acest pământ, a iubit viaţa, dar şi moartea. Sentimentele sale oscilau între doi poli - dragostea de viaţă şi dorul de moarte. În prima tinereţe, aflat sub influenţa literaturii vaişnave, îşi închipuia moartea sub chipul lui Krsna, zeul iubirii. În acei ani, l-a lovit moartea unei persoane, pe care a iubit-o fără să ştie. În autobiografia sa, şi-a adus aminte de acel şoc puternic cu un sentiment de linişte. A simţit că moartea a fost pierderea, pe de o parte, şi eliberarea, pe de alta. A constatat că viaţa este un drum fără sfârşit, fără oprire. Clipele bucuriei sunt frumoase tocmai pentru că sunt trecătoare. Poate că de aici începe sentimentul dinamismului ce caracterizează vasta sa operă, precum decurgerea vieţii sale personale.
Volumul de poezii - Note suave şi aspre , carte pe care o consideră prima lucrare prezentabilă - începe cu poezia "Nu vreau să mor în această lume frumoasă, vreau să trăiesc între oameni, sub luciul de soare, în aerul înmiresmat de flori. Vreau să le cânt semenilor mei în zilele lor de bucurie şi de tristeţe".
Mai târziu mărturiseşte: "Dacă poezia mea face ca zâmbetul vostru să fie mai dulce şi lacrimile voastre mai frumoase, atunci voi şti că mi-am împlinit menirea mea de poet".
La vârsta matură, se lasă cucerit de operele lui Kalidasa, şi de acolo, de imaginea lui Siva. Acum concepe moartea ca zeul morţii, aşa cum l-a descris marele său înaintaş care a trăit cu 1500 de ani în urmă. În cunoscuta poezie Întâlnire cu moartea, în care poetul e mireasa Parvati şi moartea este mirele Siva, spune: "Am să traversez liniştit apele roşiatice ale potopului, O, moarte, dragă moarte, dacă mă însoţeşti cu cinste".
Dar până atunci moartea a năvălit de câteva ori în căminul său. Între anii 1902 şi 1908 i-au murit tatăl, soţia şi trei copii. A dedicat soţiei un volum de versuri - Amintiri; atunci avea 41 de ani. În afară de acesta, numai un singur volum oglindeşte deprimarea sufletească a poetului. În rest, toată creaţia artistică din perioada respectivă este pătrunsă de linişte şi seninătate. "Pentru că am puţin - spune în poezia scrisă după moartea celui mai mic fiu - pierderile mele sunt mari. Universul Tău e plin de stele şi sori, dar nu se pierde nici o fărâmiţă de acolo. Oare micile mele comori pierdute nu-şi vor afla locul la picioarele Tale?"
Omul care se referă la copiii morţi prin aceste cuvinte a fost oare opac, insensibil? Dimpotrivă. În viaţa personală, a fost un soţ şi un părinte deosebit de afectuos. Singur i-a îngrijit pe toţi acei bolnavi. În acelaşi timp, a condus şcoală şi revistă, şi-a îndeplinit toate sarcinile pe care singur le asumase. A rămas neclinitit la biciuirea criticii nedrepte, de care nu scapă nici un geniu. A avut o extraordinară putere de ataşare şi de detaşare. Artistul din el a ştiut să sublime durerile personale. A rezistat datorită sentimentului dinamismului, de care vorbeam mai sus.
La bătrâneţe, într-o zi, dă din întâmplare de un portret al persoanei pe care a pierdut-o cu ani în urmă. Izvorăşte celebra poezie - Portretul. "Eşti doar un portret pictat pe pânză?" Recunoaşte: "Te-am uitat, pentru că te-am aşezat în adâncul sufletului meu. Ochii mei nu te mai văd, pentru că eşti însăşi privirea mea. Eşti albastrul cerului şi verdele pădurii. Eşti poetul din sufletul acestui poet".
Se gândeşte la propria sa plecare din lume. S-a bucurat pe deplin de viaţă şi se pregăteşte s-o lase fără nici un regret. "Când va veni timpul căderii frunzei veştejite, voi cere binecuvântarea tuturor celor care m-au iubit şi care m-au rănit". Uneori îi roagă pe semenii săi: "Nu mă uitaţi! Nu uitaţi că v-am fost pe drumul vieţii". Alteori le spune: "Dacă vreţi să vă aduceţi aminte de mine, atunci când nu voi mai fi pe pământ, nu faceţi nici o comemorare, nu ţineţi nici o şedinţă. Veniţi doar în pădure şi ascultaţi trilul păsărilor".
La 80 de ani, se îmbolnăveşte de glanda prostată. A avut o sănătate de invidiat şi o frumuseţe fizică inegalabilă. Totuşi, corpul are legile sale. Fiul Rathindranath şi fiica Mira, singurii copii rămaşi în viaţă, îl conving cu greu să se opereze. "Voi muri oricum - se încăpăţânează - ori azi, ori mâine. Dar Creatorul mi-a dat acest trup frumos; cum pot să i-l dau înapoi cu tăieturi?" Argumentul nu i-a convins pe medici, care au fost mai hotărâţi. Rezultatul? În după masa zilei de 7 august 1941, a salutat lumea pentru ultima oară. Calendarul ne spune că a fost seara cu luna plină din anotimpul ploilor. Era cea mai favorită dată din anul astronomic, căreia îi dedicase atâtea cântece.
Au ieşit imediat ediţii speciale ale ziarelor. Gazetarii prevăzători pregătiseră anticipat ;palturile, lăsând locuri libere pentru zi şi oră. După obiceiuri indiene, a fost incinerat în aceeaşi zi.
Tot oraşul a ieşit în stradă ca să-l conducă pe ultimul drum. L-am văzut atunci pentru prima şi ultima oară. Era culcat pe un pat sculptat din lemn de santal, pe care oamenii îl purtau pe umeri. Abia după o jumătate de secol, am ajuns să exprim în vorbe revelaţia pe care a avut-o copilul de atunci. Din terasa casei, mulţimea îmi părea ca o mare; pe valurile ei plutea Dumnezeu.
Dar să ne întoarcem la ultimul gând al poetului despre moarte. Cu doi ani înainte, îşi scrisese epitaful artistic. "Oceanul liniştii mi se întinde în faţă. Dezleagă barca, O, tu cârmaciul vieţii mele! Steaua Polară ne va ilumina drumul spre infinit. Să fiu eliberat de cătuşele pământului! Să mă primească marele univers în braţele-i deschise!" Altă dată şi-a dorit moartea cu cinste. Iar acum spune: "Mântuitorule, doar mila ta şi iertarea ta mă vor ţine pe drumul meu veşnic".
Cântecul pe care îl veţi asculta vă va transmite patosul versurilor. Ori de câte ori îl ascult, mă cuprinde o tristeţe sfâşietoare. Oare acest pământ pe care l-a iubit atât de mult şi pe care l-a cântat atât de mult n-a mai însemnat nimic? Cătuşele vieţii, pe care le prefera salvării spirituale, au devenit chiar aşa de insuportabile?
Rabindranath Tagore a trăit ca un poet şi a murit ca un filosof. Un filosof nemuritor, dar şi rece.