Emisiune radiofonică, 4 mai 1990.
A fost o seară cu lună plină din vaisakh, prima lună din anul indian, când s-a născut un copil în dinastia Sakya din Nepal. Era anul 567 înaintea lui Iisus Christos. Cititorii din stele au prezis că acest copil va descoperi calea ieşirii din suferinţă.
Chinuit de durerile omenirii, prinţul Siddhartha a ieşit în lume în căutarea Adevărului. După meditaţia îndelungată de ani de zile în pădurile Indiei, a dobândit revelaţia. Siddhartha, cel reuşit, a devenit Buddha, cel Iluminat, propovăduitorul religiei şi întemeietorul filosofiei buddhiste.
Ulterior, filosofia buddhistă a evoluat într-un sistem complex de gândire, şi religia buddhistă s-a ramificat în mai multe direcţii. Dar mesajul de pace, prietenie şi compasiune al lui Buddha a rămas acelaşi. Două sute de ani după stingerea din viaţă a lui Buddha, împăratul Asoka din statul Magadh al Indiei, avându-şi capitala lângă actualul oraş Patna, a trimis numeroşi misionari buddhişti în diferite părţi ale Indiei precum şi în afara ţării. Între ei se aflau şi copiii împăratului.
În decursul secolelor ce au urmat, aproape întregul continent asiatic a îmbrăţişat doctrina buddhistă. În acel climat paşnic, spiritualitatea popoarelor asiatice a atins un apogeu nemaiîntâlnit, fapt dovedit de evoluţia extraordinară a artei şi a literaturilor asiatice în perioada buddhistă.
În cuvintele lui Rabindranath Tagore, "Nu Alexandru cel mare, ci Buddha a fost cel care a cucerit lumea". Alexandru Macedon a ocupat teritorii cu arme; iar spiritul lui Buddha a înzestrat suflete umane cu cele mai nobile sentimente.
Este o coincidenţă fericită că anul acesta - 1990 - ziua lui Buddha, prima seară cu lună plină din an s-a potrivit cu ziua lui Rabindranath Tagore, 25 vaisakh sau 9 mai. Poetul s-a născut în anul 1861. Această ocazie mă îndeamnă să pomenesc cu plăcere preţuirea pe care o acordă cititorii români poetului nostru. Îmi aduc aminte de emoţia pe care am avut-o când am citit reportajele vizitei lui Tagore în România, în 1926. Am aflat din ziarele româneşti de atunci că la bordul navei cu care urma să plece oaspetele, locuitorii oraşului Constanţa i-au spus: "Asemenea lui Goethe, sunteţi un profet al luminii. Să ne dăruiţi lumină!" Am mai aflat că la o întâlnire cu ziariştii români din Bucureşti, Tagore a spus: "Respectul este pentru cei morţi, iubirea este pentru cei vii. Voi fi nemuritor dacă am parte de iubirea semenilor mei".
Până atunci, Tagore a primit multe onoruri, între care şi Premiul Nobel pentru literatură în 1913, şi a vizitat numeroase oraşe din diferite continente ale globului, fiind întâmpinat peste tot cu multă căldură. Totuşi, acele cuvinte emoţionante le-a rostit aici, în România.
În cursul celor 30 de ani de contact al meu cu România, din care ultimii 18 petrecuţi aici, am luat cunoştinţă de dragostea românilor pentru India. Niciodată nu mi-am putut explica de ce oare românii, atât mari spirite ca Eminescu şi Blaga, cât şi oameni simpli, iubesc India aşa de mult. Problema e tot mai intrigantă, pentru că în timpurile istorice cele două ţări n-au avut relaţii politice sau culturale.
Odată l-am întrebat pe unicul indianist român, dr. Sergiu Al-George: "Cine a fost purtător de cuvânt al Indiei, mai precis al buddhismului, în România?"
S-a gândit o clipă, şi apoi a răspuns: "Cred că Eminescu".
Ideile buddhiste însă au pătruns în România prin romanul Varlaam şi Ioasaf, inspirat din viaţa şi poveţele lui Buddha. Lucrarea hagiografică a fost îndeobşte preţuită de călugări, cleri şi oamenii laici. Dar Eminescu, pe care Caragiale l-a numit "ferventul buddhist", a fost cel care a statornicit numele lui Buddha în această ţară.
"De două mii de ani aproape - spune Eminescu în articolul Paştele - ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfâşiem; deşi de mai multe mii de ani Buddha Sakya Muni visează împăcarea omenirii, liniştea inimei şi a minţii, îndurarea şi nepismuirea, şi cu toate acestea de tot atâtea mii de ani, de la începutul lumii, războaiele presară pământul cu sânge şi cu cenuşă'"
Observăm că pentru Eminescu, Buddha a fost o prezenţă vie. În acest context, îmi permit să-mi amintesc de o poezie a lui Tagore, dedicată lui Buddha: "Lumea a înnebunit de violenţă; conflictele cumplite se ivesc necontenit. Toată omenirea chinuită de durere aşteaptă renaşterea Ta. Salvează-ne, o Suflete Mare, adu-ne mesajul tău nemuritor, mesajul iubirii".
Coincidenţa la care m-am referit anterior mi se pare încărcată de semnificaţii, pentru că tocmai în aceste zile România a primit vizita Maicii Tereza, călugăriţa romano-catolică, laureata Premiului Nobel pentru pace în 1979, persoană de înalt prestigiu internaţional care şi-a găsit locul între cei mai săraci şi mai umiliţi din India, şi care a înfiinţat o misiune de caritate în Calcutta, oraşul lui Ramkrishna, Vivekananda şi Rabindranath.