În istoria culturii universale rar s-au întâlnit două personalităţi atât de diferite în viaţa exterioară şi atât de apropiate în trăirea intrinsecă. Cu toate că au fost contemporani, Mihai Eminescu (1850-1889) şi Rabindranath Tagore (1861-1941) nu s-au cunoscut niciodată - nici personal, nici prin lecturi.
Tagore a fost cunoscut în afara Indiei după ce i-a fost decernat Premiul Nobel, în 1913, pentru volumul de poezii Gitanjali, tradus de el însuşi în engleză, prima sa traducere în Europa. Traducerile şi scrierile originale în engleză care au urmat au fost vehiculate în România în versiunile franceză şi germană, unele chiar fiind traduse în româneşte. Foarte curând, poetul indian a ajuns unul din cei mai iubiţi scriitori străini în această ţară, fapt dovedit prin întâmpinarea călduroasă în urma vizitei sale în 1926. Aflasem din presa bucureşteană că cineva îi citise lui Tagore o poezie a lui Eminescu şi că el a comentat-o în conferinţa ţinută la Bucureşti. [1] Am preluat informaţia în lucrarea noastră Eminescu şi India (Iaşi, 1978). O cercetare ulterioară ne-a făcut să punem sub semnul îndoielii veridicitatea ei. Ne folosim de acest prilej ca să revenim asupra observaţiei noastre anterioare în acest context.
În momentul de faţă nu avem dovezi documentare sau mărturii verbale ca Tagore să fi cunoscut lucrările lui Eminescu. Prima traducere indiană a poetului român - realizată de noi în bengali, limba lui Tagore - a apărut la Calcutta, oraşul lui Tagore, în 1969 [2], un sfert de secol după ce poetul indian s-a stins din viaţă.
E lesne de înţeles că Eminescu n-avea cum să ştie de Tagore. De altfel, preocupările sale indianistice erau îndreptate spre mito-filosofia antică. India contemporană nu-l interesa în mod deosebit; cel puţin nu am dat de nici o atestare în acest sens. Totuşi, asemănarea gândirii celor doi poeţi a fost atât de grăitoare, încât "consonanţa lirismului eminescian cu cel al lui R. Tagore", demonstrată de noi în lucrarea mai sus menţionată [3], i-a sugerat celui mai mare indianist român, Sergiu Al-George "problema fondului de sensibilitate comun" al românilor şi indienilor [4].
Înainte de a trece la apropierea spirituală a celor doi poeţi universali, semnalăm o coincidenţă biografică, fapt ce a stat la baza culturii amândurora şi care, la rându-i, a determinat destinele culturale ale ţărilor lor. Aşa cum se ştie, la 13 ani, Eminescu "schimbase lumea şcolii pentru şcoala lumii". Tot aşa procedase şi Tagore, şi la aceeaşi vârstă. Climatul deprimant al şcolilor de atunci, materiile banale, serbede, artificialitatea metodologiei pedagogice, modelate după sistemul englezesc, toate la un loc au creat o antipatie faţă de şcoală în mintea micului Rabi. Având o cultură aleasă chiar la acea vârstă fragedă, el nici nu putea să comunice cu colegii săi.
După ce a schimbat patru şcoli în şase ani, a refuzat categoric să mai meargă la şcoală, care îi părea ca o închisoare sau un spital.
Fiul căminarului Eminovici a fost ceva mai silitor, căci a rezistat şapte ani la Cernăuţi, fie şi de dragul "bătrânului dascăl". Singura informaţie despre realizările lui Rabi la şcoală pe care o aflăm din autobiografia sa este că o dată luase cea mai mare notă la bengali. Ne amintim că la Cernăuţi, Mihai "era straşnic la limba română" [6].
Intenţia tatălui lui Rabi de a-l educa acasă cu ajutorul unui meditator nu avusese nici un succes până când s-a găsit un dascăl capabil să aprecieze talentul elevului. Acesta l-a iniţiat pe Rabi în lumea clasicilor indieni şi europeni, punându-l să traducă din Kalidasa
şi Shakespeare. Până atunci, băiatul citise tot ce era de citit şi de necitit în bengali. Elevul care până acum refuza cu încăpăţânare să înveţe s-a lăsat cucerit de cei care aveau să-i fie îndrumători. A tradus în versuri Kumara-sambhava (Naşterea feciorului) şi Macbeth.
Meditatorul uitat de istorie a pus temelia culturii universale a celui ce va întemeia cultura nouă a Indiei, reînviind-o, asemenea păsării Phoenix, din propria-i cenuşă. Aceasta ne aduce aminte de Iosif Vulcan de la revista Familia, care a "creat" numele cel mai de seamă, mai liric şi mai muzical în cultura română: Eminescu.
Mihai însă a început şcoala lumii într-un mod cu totul altfel, când dispărând de acasă fără nici o urmă, când câştigându-şi singur existenţa.
Tagore a scris primele versuri la şapte-opt ani, debutând în paginile unei reviste la 13 ani.
Eminescu a debutat la 16 ani, dar începuse să scrie cu mult înainte.
Din septembrie 1878 până în februarie 1880, Rabindranath a stat în Anglia, asistând la unele cursuri la University College din Londra. S-a întors în ţară fără nici o diplomă, spulberând speranţa rudelor sale de a absolvi Facultatea de Drept, ca să poată practica avocatura, profesia cea mai preţuită în India secolului trecut. Tânărul însă utilizase popasul în străinătate prin aprofundarea culturii şi artei, mai ales a muzicii europene [7].
Anii de studii universitare ai lui Eminescu la Viena şi apoi la Berlin au fost folosiţi în adâncirea, între altele, a culturii vechiului Orient: Egipt, India, China. Studiile în străinătate le-au slujit celor doi să-şi lărgească orizonturile prin cunoştinţe despre cealaltă parte a culturii indo-europene. De aici înainte, vieţile lor exterioare nu mai au nimic în comun.
Întors în ţară, Tagore s-a dedicat întru totul creaţiei artistice - poezie, muzică şi dramă. Ceva mai târziu, responsabilitatea de a administra moşiile părinteşti într-o regiune înzestrată cu mare frumuseţe naturală (locuri care acum fac parte din Bangladesh) i-a priit, într-un moment trist din viaţa personală.
Într-o completă izolare de mediul urban, în corabie pe râul Padma, singurătatea contemplativă i-a oferit ambianţa cea mai viabilă pentru evoluarea geniului său poetic. Cu toate că a fost născut şi crescut în oraşul metropolă Calcutta, pe atunci capitala Indiei, Tagore se simţea mai ales în mijlocul naturii ca la el acasă. Reacţiile sale la climatul neinspirat al societăţii citadine - aşa-numită elită - au fost la fel de vehemente ca ale lui Eminescu.
În numeroase scrisori adresate nepoatei sale Indira Devi, [8] Tagore a subliniat afinitatea sa cu natura, precum şi rolul naturii în formarea conştiinţei sale artistice. "Numai atunci când stai aici, înţelegi cât de uluitor de măreţe sunt fenomenele universului. Dimineaţa, soarele vine dinspre răsărit şi deschide încetişor fila unei cărţi uriaşe, iar la sfârşitul zilei, seara, o întoarce tot atât de încet dinspre apus. Ce minunată e scriitura aceasta ! Râul îngust, ostrovul întins până în zare şi malul pitoresc de la marginea râului - colţ neglijat al Pământului -, ce şcoală mare, liniştită şi singuratică a lumii ! Cuvintele mele ar suna ca o «poemă» în capitală, dar nu şi aici." [9].
O insulă asemănătoare şi-a închipuit Eminescu pentru Euthanashis, care îi scria lui Ieronim:
"Este o frumuseţă de zi acum când îţi scriu şi sunt atât de plin de dulceaţa cea proaspătă a zilei, de mirosul câmpiilor, de gurele înmiite ale naturii, încât pare că-mi vine să spun şi eu naturei ceea ce gândesc, ce simt, ce trăieşte în mine. Lumea mea este o vale, încunjurată din toate părţile de stânci nepătrunse cari stau ca un zid dinspre mare, astfel încât suflet de om nu poate şti acest rai pământesc unde trăiesc eu. [ ... ] O bucată de cer am numai, dar ce bucată ! Un azur întunecos, limpede, transparent, şi numai din când în când câte un nourel alb, ca şi când s-ar fi vărsat lapte pe cer. [...] Îmblu la şcoală. Şi la cine: la albinele mele. Am părerea cum că toate ideile ce plutesc pe suprafaţa vieţei oamenilor sunt creţii ce aruncă o manta pe un corp ce se mişcă." (Cezara[10])
Personajul eminescian se gândeşte la o "şcoală" social-politică, pe când autorul indian face asociere între gândirea umană şi fenomenele cosmice. Fiecare, în felul său, caută învăţătură de la natură. Semnificativă este observaţia lui Euthanasius: "Eu, mulţămită naturii, m-am dezbrăcat de haina deşertăciunii" [11].
Amândoi poeţii au recurs la şcoala lumii, mai ales la natură, poate pentru că de timpuriu au fost conştienţi de firea lor sensibilă, de talentul lor poetic prin care se deosebeau de cei de la lumea şcolii. Au ştiut să preţuiască acest har, au avut grijă să îl cultive, au simţit în sinea lor că, poet fiind, le-a fost hărăzită o altă soartă decât omului obişnuit.
Începând de la primele încercări lirice, bunăoară Replici, Eminescu se prezintă ca poet. În autobiografie, Tagore descrie în mod glumeţ atitudinea sa faţă de sine pe la unsprezece ani: "Nu numai că scriam versuri, dar mai şi încercam să mă prezint propriei mele imaginaţii sub chip de poet. De aceea, în Bolpur, îmi plăcea să stau cu picioarele întinse sub un cocotier tânăr la un colţ al grădinii, ca să-mi umplu caietul. Aveam sentimentul că aşa i se cade unui poet." [12]
Cu anii, cei doi simt chemarea inspiraţiei din ce în ce mai inult. Eminescu doreşte să-şi viseze "o soartă mândră" de-al său nume şi de steaua sa (La Bucovina); i se adresează precursorului: "Ruga-m-aş la Erato să cânt ca Tine, barde" (La Heliade) şi zugrăveşte un cântăreţ tânăr care putea să-i fie alter ego:
"Şi toată viaţa lui, tot ce-a cules
Din unde, din munte, din vale,
Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres
Îl pierde în coardele sale.
Vărsându-l cu dor,
Plângând râzător,
El cântă cu buze de miere,
Durere."
(Ondina
Misiunea sa în lume se vede conceptualizată într-un fragment postum, unde Poetul ripostează Întunericului:
"Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele,
Purtând pe frunte-mi raza a naţiunii mele?
Voi să ridic palatul la două dulci sorori,
La Muzică şi Dramă... în dalbe sărbători,
Voi să le-ngân viaţa şi-n cupa lor aurie
Să torn zi şi-ntuneric, dureri şi bucurie..."
(Întunericul şi Poetul)
Ideea reapare în Andrei Mureşanu (Tablou dramatic), unde "poetul" se asimilează eroului. În lucrarea anterioară, poetul combătea Întunericul, şi aici Mureşanu este binecuvântat de Lumină:
"Eu vin din centrul lumei, încoronat de sori,
Preced pe mândrul, [ ... ]* frumosul Viitori
Ce-n nourii de secoli se zguduie închis,
Ca un frumos şi mare însă teribil vis. [...]
... Şi palizii poeţi
Profeţi-s, plini de vise, ai albei dimineţi.
Profete al luminei ! În noaptea-ţi te salut
Şi vărs geniu de aur în corpul tău de lut,
În buclele-ţi eu strecor dulci lauri de argint,
Cu raza zilei albe, eu geniu-ţi aprind." [13].
*Cuvinte nedescifrate.
Imaginaţia de la 19 ani se va dovedi profetică foarte curând, când în 1870 Iacob Negruzzi va primi Venere şi Madonă trimisă din Viena redacţiei ieşene.
În 1880 se joacă o piesă mitologică Valmiki-pratibha (Geniul lui Valmiki) la Calcutta. Legenda spune că Valmiki, autorul Ramayanei şi crezut primul poet al lumii, fusese un nelegiuit în tinereţe şi că datorită graţiei divine s-a preschimbat în sihastru şi poet. După secole sau chiar milenii, un tânăr din ţara sa creează o piesă în versuri şi cântece, inspirată din această legendă, şi interpretează rolul principal. Lucrarea se termină cu apariţia zeiţei poeziei, Sarasvati, spirit luminos,care îl binecuvântează pe Valmiki: ,, Patosul care a înduioşat inima ta dură îl vei reda înmiit lumii. Numele tău va fi cântat cât timp va rămâne Himalaya pe pământ. Muzica ta va curge ca Gangele sfinţind crematorii şi înviind deşerturi. Stând la picioarele tale, tinerii poeţi vor învăţa să cânte. Primeşte vina mea, care va cânta ce vei vrea." [14]
Tânărul de 19 ani, travestit în Valmiki, va adeveri şi el prevestirea zeiţei.
Nu credem că Eminescu a cunoscut legenda indiană de mai sus. Propria sa cugetare l-a îndrumat spre asocierea spiritului luminii, Iris, cu poezia. Tot în acel an, 1869, a însemnat într-un manuscris: "Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar" (ms. 2254, f. 18v). S-a apropiat intuitiv de vechiul concept indian de kavi - poet-înţelept - receptorul muzicii cosmice. Conceptul îşi are originea în societatea indo-iraniană înaintea despărţirii celor două ramuri ale neamului, unde kavi era mai cu seamă preot", [15] care rostea oracole şi transmitea rugăciunea omului către zei, fiind astfel intermediarul între Cer şi Pământ.
Imnul Creaţiunii din Rgveda spune că legătura între fiinţă şi nefiinţă a fost sesizată de kavi (Rv., X, 129, 4). În perioada berlineză, Eminescu va traduce acel imn: "Şi cercetând în inimi aflat-au înţelepţii/ Puntea care fiinţa unea cu nefiinţa" (ms. 2262, f.116). Dar acum, înainte de a cunoaşte cosmogonia vedică, el, ca poetul Mureşanu, invocă universul să pătrundă în suflarea sa:
"Cu câmpii tăi de stele, o, univers te-nvoc,
Coboară-n ploaie d-aur gândirile-ţi de foc
Şi împle cu-armonia ce-n tine-etern respiră
Cântarea cea bogată din sângeroasa-i liră.
Cobori cu ploi de raze, cu înstelatu-ţi dom,
Pătrunde pentru-o clipă suflarea unui om.
O, chaos plin de stele, coboară în poet,
Şopteşte-i armonia cu glasul tău încet." [16]
În pragul bătrâneţii, Tagore explicitează rolul său pe pământ:
"Zice poetul: «Drept că e seară,
istovit e trupul meu, dar ascult
dacă din satul acela-ndepărtat
deodat' mă cheamă cineva şi azi.
De acolo-n umbra codrului des
se-ntâlneşte un băiat c-o fată,
Privirile vor să se unească
într-o muzică neastâmpărată, -
cine oare ale lor gânduri
le-ar cânta pe coardele vinei,
dacă eu m-aş retrage din lume,
socotind binele de dincolo ?
Luceafărul de seară s-a stins,
se stinge şi rugul pe-al râului mal,
cornul galben al lunii subţiate
pe un colţ al pădurii răsare
Şacalii se uită-n sus şi strigă
în curtea pustie, părăsită, -
dacă acum un suflet pribeag
vine-n noapte să stea de veghe,
mâinile împreună, capu-n sus
se uită la astrele ascete,
pe ţărmul sufletului apasă lin
somnul cu muzica fără sunet, -
tainicul mesaj al celor trei lumi
cine ar trezi în mintea sa,
de-aş sta eu în colţul casei,
cu gândul la dezlegarea mea ?»" (Vârsta poetului) [17]
Deşi integrarea în cosmos a avut atât de mare importanţă la cci doi poeţi, nici unul n-a rămas închistat în aria viziunii cosmice. Ca adevăraţi purtători de cuvânt ai omenirii, cei doi au dat glas suferinţei umane. În acest sens, Buddha a fost un izvor de inspiraţie pentru amândoi, problemă de care ne-am ocupat cu o altă ocazie. [18]
Lipsurile materiale şi nedreptatea socială de care sufereau milioane de compatrioţi ai săi l-au făcut conştient pe Tagore că locul lui, ca poet, era lângă ei. "Iată-i pe aceia care stau muţi, cu capul plecat - spune el într-o poezie -, chipurile lor întunecate poartă semne ale istoriei dureroase a sutelor de secole. Cât trăiesc, suportă tăcut poveri puse pe umerii lor; apoi le lasă ca moştenire copiilor lor. Nu-şi dojenesc soarta, nu-i ponegresc pe zei, nici nu-i invinuiesc pe oameni; nu ştiu să se supere. Se străduiesc doar să caute două boabe de hrană, ca să-şi apere viaţa cea de chin. [... ] O, ridică-te, poete, vino la ei, dăruieşte-le a ta viaţă. Suferinţele-s multe, durerile-s mari, lumea e plină de necaz. În faţa ta se află un întuneric sărac, gol, stagnant şi mic." (E timp să mă întorc)
Un glas similar l-am auzit pe un alt meridian; stătea cineva lângă "bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă, unde pătrunde ziua printre fereşti murdare" şi-i vorbea unei cete pribegite, posomorâte, "cu feţe-ntunecoase"; le spunea copiilor "săraci şi sceptici ai plebei proletare" că toată viaţa n-au făcut decât să poarte osânda "ca vita de la plug". "De ce boala şi moartea să fie partea voastră - întreabă poetul revoltat -, când ei, în bogăţia cea splendidă şi vastă, petrec ca şi în ceruri [ ... ] ?"
Junii corupţi, poezia scrisă cu cinci ani înainte de Împărat şi proletar, relevă cât de dur, tăios şi necruţător poate fi Eminescu:
"La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite,
Şi ca să vă ard firea, o, spirite-ameţite,
Blăstemul îl invoc".
Lirica, sonoritatea şi prozodia au fost îmbinate cu atâta iscusinţă, încât cuvintele se iscă asemenea unui şir de gloanţe dintr-o mitralieră. Se subliniază de la bun început - "la voi cobor acuma" - că poetul se situează deasupra corupţiei, imoralităţii.
Exemplele pot continua cu trimiteri la articolele de presă ale lui Eminescu, pe de o parte, şi prelegerile ţinute de Tagore în diverse circumstanţe politice, pe de alta. Dar intenţionăm să ne limităm la creaţiile beletristice ale celor doi autori. Deşi cantitatea scrierilor de gazetar întrece cu mult pe cea a poeziilor, Eminescu singur se considera poet. Şi Tagore a avut activitate multidimensională, între care conducerea Universităţii Vishvabharati, întemeiată de el la Bolpur, dar în ochii lui, el a fost mai întâi de toate poet. De altfel, proiectate pe ecranul posterităţii, imaginile lor ca POEŢI sunt cele mai strălucite.
Întorcându-ne la reacţia la inechitatea socială, observăm că, înflăcărat de idei revoluţionare contemporane, Eminescu sfidează religia, pe care o socoteşte doar "o frază de dânşii inventată ca cu a ei putere să vă aplece-n jug". Tagore nu contestă religia - o concepe însă ca pe cu totul altceva decât o dogmă instituţionalizată -, dar este indignat de abuzul religiei ca mijloc de asuprire. Critica sa aspră a sistemului de castă, care face discriminare între oameni pe baza naşterii şi care consideră castele inferioare ca spurcate, sună profetic astăzi, peste aproape un secol:
"O ţara mea nenorocită (li se adresează castelor de sus care "reprezentau" ţara - n.n.), jignirea te va face egală cu ei, pe care i-ai jignit, de care te-ai îndepărtat şi cărora le-ai negat dreptul de a trăi ca oameni. Ferindu-te mereu de atingerea omului, l-ai înjosit pe Dumnezeu, care se află în om. Furia Destinului te va împinge la pragul foametei, ca să-ţi împarţi hrana şi apa cu toţi [... ] Numai dezonoarea o primeşti de secole, totuşi nu-ti apleci fruntea în faţa lui Dumnezeu, care trăieşte în om. [ ... ] Nu vezi că solia morţii stă la uşa ta ? Ea varsă blesteme asupra orgoliului tău de castă. De nu vrei nici acum să te uneşti cu ei, vrei să stai deoparte, să te legi numai de mândria ta, Moartea te va face egală cu toţi, făcându-te cenuşa de pe rug." (Ţara nenorocită)
După câteva decenii, Tagore elaborează piesa alegorică Mersul timpului, unde vedem că roţile carului unui zeu încep să se mişte numai atunci când "cei de jos", a căror atingere îi "spurcă" pe "cei de sus", trag frânghiile vehiculului. Poetul, un personaj din piesă, explică mulţimii consternate: "Zeul a trecut de partea lor, altfel ar fi stricat ritmul". El îi tine predici Preotului: "Noi, poeţii, respectăm ritmul, [...] respectăm frumosul. Voi respectaţi duritatea [...] Scripturii. Voi credeţi în împingerea din afară, noi, în ritmul pornit din suflet."
Imaginea roţii o întâlnim în Memento mori/ Egipetul:
,,Ş-astăzi punctul de solstiţiu a sosit în omenire.
Din mărire la cădere, din cădere la mărire,
Astfel vezi roata istoriei întorcând schiţele ei."
Autorul indian exprimă fără echivoc punctul său de vedere; poetul şi nu oficiatorul de slujbe este mentorul spiritual al poporului, ceea ce ne întoarce la vechiul concept de kavi şi totodată la desfiinţarea religiei în Împărat şi proletar.
Totuşi, poetul nu este numai un moralizator. Sensibilitatea artistică refuză monotonia. Astfel, atitudinea mustrătoare faţă de inechităţile sociale alternează, în cazul lui Eminescu, cu o "nepăsare tristă" faţă de soarta omenirii.
,,Şi de-aceea beau păharul poeziei înfocate.
Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate
Să citesc din cartea lumii semne, ce mai nu le-am scris."
Concluzia poemului epopeic a fost determinată de sentimentul că "de văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne". Întâlnim, totuşi, în aceeaşi operă, imaginea că "prin noaptea unei lumi în bătaie lin luceşte - eterna pace" (subl. autorului).
Aceasta ne duce cu gândul la războiul din Mahabharata, al cărui ţel a fost restabilirea legiuirii. După ce a triumfat cauza virtuţii, victorioşii au pornit spre celălalt tărâm al existenţei umane, spre lumea de dincolo, în căutarea liniştii eterne.
În poezia Răsplată, Tagore reflectă asupra războaielor din cele două eposuri indiene şi opinează, "Kuru şi Pandava (cele două partide oponente în Mahabharata - n.n.) au dispărut de pe faţa pamântului, au încetat larma bătăliei,[ ... ] s-au şters şi urmele ţinutului pentru care s-au dat atâtea ciocniri. (Cf. "la nimic reduce moartea cifra vieţii cea obscură" - Memento mori.) Se aude totuşi un glas care pluteşte în aer, de parcă acea mare de omenie a fost întrupată într-un cântec imens şi nemuritor." Privind încântat Pământul frumos şi plin de iubire şi de muzică în pofida atâtor suferinţe, Poetul nu-şi doreşte decât flautul ca să cânte din tot sufletul, să creeze o lume de fericire şi să inunde mizeria vielii în ambrozia muzicii.
Pornind de la premise opuse, cei doi poeţi se întâlnesc pe acelaşi pisc.
Semnalăm că Răsplată precede E timp să mă întorc, unde Tagore îşi reproşează că şi-a neglijat datoria. Nu credem că este necesar să analizăm operele în ordinea cronologică, pentru că nu este vorba de ipostazierea gândirii, ci de variaţii de simţiri, asemenea jocului de lumină şi umbră pe cerul primăverii.
Eminescu a oscilat între două lumi existenţiale, una de creator şi cealaltă a omului chinuit de problemele cotidianului:
"Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite,
Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite
Te încerci a stoarce lapte din a stâncei coaste seci;
Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mândre flori de aur,
Alta unde cerci viaţa s-o-ntocmeşti, precum un faur
Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci".
(Memento mori)
Şi Tagore a trăit pe două planuri ontologice: "Fiecare om are câte două moduri de existenţă; unul aparţine lumii omeneşti şi celălalt, lumii cugetărilor. Multe pagini din biografia vieţii mele cugetătoare sunt scrise pe ecranul cerului de deasupra Padmei." [19]
Atât Eminescu, cât şi Tagore au vieţuit cele două existenţe cu maximă conştiinciozitate. Aflăm din biografiile lor că în viaţa activităţii extraliterare, în "lumea cea aievea", amândoi au fost de o corectitudine extraordinară, iar operele lor stau martore ale auto-existenţei în ,,lumea-nţ. Complementaritatea celor două lumi aparent opuse se exprimă printr-o însemnare eminesciană: "antitezele sunt viaţă", sau printr-un vers tagorean dedicat Absolutului: "Tu eşti deopotrivă cerul şi cuibul".
Dacă viaţa exterioară, cea din cer, n-a intrat în conflict cu trăirea interioară, cea din cuib, mai degrabă a ajutat-o, aceasta se datorează - credem - detaşării artistice. Cei doi mari poeţi au cultivat capacitatea de a depersonaliza sentimentele din viaţa particulară şi a le universaliza în frumosul artistic, pe care estetica indiană l-ar numi rasa. În cazul lui Eminescu, ne dăm seama de efectul depersonalizării când confruntăm anumite antume cu postumele legate tematic, spre pildă, O, mamă... şi fragmentul poetic Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci !
Ne amintim de un sonet scris de Tagore, unde tânărul poet îl întreabă pe Kalidasa: "Oare n-ai avut tu, poete nemuritor, bucurii şi tristeţi ca noi ? N-ai trecut prin speranţe şi dezamăgiri ca noi ?[... ] N-ai trăit nopţi de nesomn cu suliţa înfiptă în piept ? Totuşi, cum s-a înălţat poezia ta desprinsă, neprihănită, precum lotusul frumuseţii deschis spre soarele fericirii ?" (Poezia)
Bardul din India antică l-a preocupat şi pe Eminescu:
"Nu-i acea altă lume, a geniului rod,
Căreia lumea noastră e numai un izvod...
Frumoasă, ea cuprinde pământ, ocèan, cer
În ochi la Calidasa, pe buza lui Omer?"
(Icoană şi privaz; subl. autorului)
Nici Kalidasa n-a suportat uşor toate amărăciunile vieţii. În prologul piesei Malavika şi Agnimitra (citită probabil de Eminescu la cursurile berlineze [20]), un actor întreabă: "De ce se montează o piesă a acestui autor tânăr şi nu a unuia mai mare ?" Regizorul replică: "Nu toate operele vechi sunt bune, nici cele noi nu sunt toate de respins. Cel priceput alege din unele şi altele după propria-i judecată, iar prostul îşi formează părerea după convingerile altora." [21]
Observaţia scriitorului de acum 1500 de ani, devenită aforism, constituie singura instanţă în care el s-a referit la sine. Aceasta a fost singura amărăciune pe care poetul a făcut-o cunoscută lumii şi posterităţii.
Nu ne îndoim că şi atunci au fost destule "flori deşerte", dar înţelegem că este cu neputinţă să faci abstractie de critica nedreaptă şi incompetentă a unei realizări artistice. Aceasta a şi fost întotdeauna "soarta geniului pe pământ". Reproşul lui Eminescu la adresa judecătorilor cu "nenduraţii ochi de gheaţă" subsumează sentimentul tuturor celor care s-au chinuit să caute "cuvântul ce exprimă adevărul".
Într-o vreme imemorială, un kavi indian îşi înălţase ruga spre soare: "Faţa Adevărului este acoperită cu un pocal de aur. O, tu, ocrotitorul lumii, descoperă-o ! Arată-mi esenţa-i !" (Isopanisad, 15.)
Aspiraţia poeţilor indieni dintotdeauna a fost cunoaşterea Adevărului. Iată mărturisirea lui Rabindranath Tagore: "Din nou constat că menirea mea este Poezia. Pot să fiu fals în viaţă, fiind conştient sau nu de asta, dar în poezie nu mint niciodată. Poezia este singurul adăpost a ceea ce este cu adevărat profund în viaţa mea ." [22]
Şi paralel, a lui Mihai Eminescu:
"E menirea-mi: adevărul
Numa-n inima-mi să-l caut".
(De vorbiţi, mă fac că n-aud)
În lumea efemeră, numai Adevărul este neschimbat, nepieritor. Catargele se sparg, păsările călătoare se îneacă, norocul şi idealurile sunt urmate de vânturi şi valuri, numai cânturile - exprimarea adevărului - dăinuie veşnic:
"Numai poetul,
Ca pasăre ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului".
(Postumă eminesciană din 1868)
"Tronul Cuvântului stă neclintit deasupra desişurilor istoriei. Valurile erelor se închină la picioarele sale." - R. Tagore [23].
Note
1.Conferinţa la Teatrul Naţional din Bucureşti, în Viaţa literară, Bucureşti, 3 dec. 1926, p.2.
2.Amita Ray, Eminescu: Kavita, Calcutta, 1969.
3.Amita Bhose, Eminescu şi India, Iaşi, 1978, passim.
4.Sergiu Al-George, Arhaic şi universal, Bucureşti, 1981, p. 272.
5.George Munteanu, Eminescu şi eminescianismul, Bucureşti, 1987, p. 90.
6.G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1964, p.56.
7.Rabindranath Thakur, Jivansmrti (Amintiri din viaţă), passim.
8.Scriitoare, fiica fratelui mai mare a poetului. Să nu se confunde cu Indira Gandhi, fostă prim-ministru a Indiei.
9.Rabindranath Tagore, Scrisori rupte, trad. rom. Amita Bhose, Bucureşti, 1978, p. 16. Poetul se iscălea Thakur în bengali şi Tagore în engleză.
10.M. Eminescu, Opere, vol. VII, Editura Academiei, Bucureşti, 1977, pp. 121-122.
11.Ibid, p. 123.
12.Rabindranath Thakur, Jivansmrti. Se descrie o vacanţă petrecută la Bolpur, localitate la aprox. 100 de kilometri la vestul Calcuttei.
13.M. Eminescu, Opere, vol. VIII, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 262.
14.vina - instrument muzical indian.
15.Georges Dumezil, Mythe et epopee, Paris, 1971. Partea a II-a, capitolul I.
16.M. Eminescu, Opere, vol. VIII, ed. cit., p. 263.
17.Rabidranath Tagore, Vârsta poetului, trad. Amita Bhose, în Luceafărul, Bucureşti, 21 dec. 1985, p. 8; astrele ascete - constelaţia Carul Mare.
18.Amita Bhose, Op.cit., capitolul VI.
19.R. Tagore, Scrisori rupte, ed. cit., p. 175.
20.G. Călinescu, Op.cit., p. 191.
21.Kalidasa, Malavikagnimitram, ed. C.H. Tawney, Varanasi, 1964, p.3.
22.R. Tagore, Scrisori rupte, ed. cit., p. 123.
23.Rabindranath Thakur, Car adhyay (Patru capitole) - roman. Pentru lirica eminesciană am folosit volumul Poezii, ed. D. Murăraşu, Bucureşti, 1969. Pentru creaţiile lui Tagore am întrebuinţat Rabindra-racanavali (Operele lui Rabindra), Editura Vishvabharati, Calcutta, volumele I, II, III, IV, V, XIII, XVII şi XXII. Pentru a nu modifica textul, am preferat să traducem citatele în proză.